luni, 27 iulie 2009

Endless Drama

Un pat, un scaun, o masa. O camera goala intunecata de amintiri si de durere. Urme de pasiune se mai zaresc pe peretii insangerati, iar florile uscate aruncate in coltul din dreapta se zbat in tacere. Vroiau sa se ridice, dar acum e prea tarziu pentru ele. Nimeni nu o sa le mai ia de acolo, nimeni nu o sa le mai stranga la piept, nimeni nu o sa le mai sarute. O suflare grea se aude in celalalt colt al camerei, respiratie adanca, rara, dura si deznadajduita care se zbate pentru un alt strop de oxigen care sa o duca mai departe in nemuritoarea si infricosatoarea suferinta. Rarele picaturi de sange care ii mai curg din mana se preling pe podea si se scurg in crapaturile acesteia pierzandu-se in mizeria de acolo. A incercat sa scrie, a incercat sa –si smulga cuvintele din gat, a incercat sa si le elibereze din creier, dar nu a putut. Acum s-a linistit. Incearca sa desluseasca ce a scris. Poate e intr-adevar o opera de arta cu care poate iesi in lume si cu care se poate mandri. Dar cum sa iasa in lume daca usa e inchisa? Cum sa iasa daca geamurile au fost astupate si cheile aruncate in adancul iadului? Se uita in jurul sau...intuneric bezna, dar oare cum poate deslusi tot ce se afla acolo? De unde stie ca peretii sun rosii, iar mainile sale sunt uscate? Unde se afla pana la urma? A fugit de suferinta, dar a uitat sa o dea jos de pe el, asa ca acum sta inchis acolo chinuit de amintiri, imagini si chipul ei. Oare unde o fi ea? Zambeste in momentul asta? Ce simte?
Iar ea, iar chipul ei, surasul ei, sarutul cu care facea ca si iadul sa fie presarat cu flori...ea... totul...
Trebuie sa scrie, ea trebuie sa afle ca sta inchis acolo, sa-l elibereze, sa sparga peretii plini de sange si sa-i arate lumina, trebuie sa o strige, sa o asculte, sa-i urmeze glasul... de ce sunt peretii asa de grosi? De ce nu poate trece prin ei, trebuie sa-i darame, sa-i dea jos, cu pumnii, cu unghiile, cu mainile sale ranite... trebuie...ea..... nu poate, de ce e asa de greu? De ce e acolo? De ce a fugit? Ea....
Sufletul sau...
E inchis in sufletul sau, de aceea vede atata rana, de aceea durerea e asa de insuportabila, din cauza sufletului sau...ranit, ucis, mort...iar el inauntru...inauntru unui suflet ucis...
Trebuie sa se intinda...pe jos...sa simta raceala durerii care il inconjoara. Sa o invinga. Sufletul sau e mort...mai are inima. Dar la ce bun daca nu e ea? De ce sa mai lupte pentru inima lui daca ea nu e acolo? Daca ea nu mai iubeste, daca ea nu lupta alaturi de el?
Un suflet mort, o inima ucisa...e tot ce trebuie acum...
Cu ochii pierduti, vazand-o pe ea, cu gura intredeschisa si cu acele cuvinte pe care i le-a spus de atatea ori, mainile sale ranite, una atarnand pe langa el, cealalta tinand ceva strans, ceva ce o sa-l lege pe veci de amintirea ei, nemaiauzind nimic, nemaisimtind frigul, nemaivrand nimic, isi ridica mana dreapta, o vede ca pe o divinitate, o avanta si infinge cutitul in ea, in inima lui...
Sangele cald se prelinge pe langa el, il vede, il simte, isi ridica ochii, o vede pe ea...a spart peretii cei grosi, i-a invins, a ajuns la el...ar vrea sa se ridice sa o stranga in brate, ar vrea sa-i strige cuvintele cele dragi, dar nu reuseste decat sa murmure, in timp ce ea il strange in brate si ii spala sangele cu lacrimile ei...te iubesc!
Dar prea tarziu...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu